Ajungând iar la o aniversare rotundã, rãsfoiesc mai des editiile vechi ale sãptãmânalului nostru. Îmi plac în primul rând acele scrieri din numerele vechi, când se scria despre românii de la sate, despre strãdaniile lor de pãstrare a limbii si traditiilor românesti. Mã întristeazã însã sã vãd cã multe din problemele acute din ziua de azi îsi au rãdãcina în trecutul nostru de acum 40–50 de ani, cã liderii românilor deja de pe atunci se plângeau în ungureste… cã se pierde limba românã. Jurnalistii dintotdeauna au prezentat o imagine mai bunã (si în acelasi timp falsã) a realitãtilor de pe la noi: se publicau si se publicã si azi scrieri despre cum ne zbatem noi sã ne mentinem ca români, dar discutia se desfãsoarã în limba maghiarã; scriem mult mai mult despre ce este „bun si frumos”, decât despre probleme reale, etc.
Am fost întrebatã deunãzi de ce scriu editoriale. „Scriu pentru cã altcineva nu scrie”, am rãspuns. Scriu pentru cã nu stiu o altã cale prin care sã ne spunem în mod sincer problemele. Scriu deoarece cred cã multi ani de zile s-au scris degeaba tot felul de articole siropoase si nereale si s-a ocolit sã se scrie adevãrul. Scriu pentru a pune degetul pe ranã si pentru a scoate lumea noastrã din apatie, din starea de indiferentã fatã de problemele comunitãtii, scriu cu tot riscul de a supãra sau a nu face pe placul unora. Si mai scriu, sãptãmânã de sãptãmânã, pentru a oferi noi teme de reflectie, pentru a pune în miscare gândirea colectivã, dezbaterea deschisã si sincerã a unor probleme reale.
Care este efectul numeroaselor editoriale din ultimii ani? Unii chiar s-au trezit din somnul lor adânc si au dat la o parte zãbranicul de pe ochi. Altii au început sã vorbeascã mai deschis, chiar si în public, despre ce ne doare, ce ne supãrã. Vorbele spuse pânã acum doar în soaptã, pe la colturi, au început sã se audã tot mai tare. Dar deseori încã nici acum nu suficient de tare. Unii au început deja chiar sã gândeascã si sã actioneze în interesul comunitãtii, condamnându-i public pe cei care îsi vãd numai de interesele lor personale (ocupând totodatã functii înalte în vreo organizatie româneascã). Si sunt tot mai multi – în primul rând printre tineri – cei care cred cã numai prin limba si prin cultura româneascã ne vom putea salva ca natiune, ne vom putea pãstra ceea ce suntem. Cred cã suntem la începutul unui drum lung, pe care va trebui sã-l parcurgem cu capul în sus, cu o mândrie nationalã sãnãtoasã, si nu cu slugãrnicie si trãdarea amintirii strãmosilor nostri.
Am citit undeva despre pilda unui cãrutas care merge în fiecare sãptãmânã din satul A în satul B. Merge cu cãruta goalã. Merge cu o regularitate demnã de invidiat, ca si când nu ar avea nimic mai bun de fãcut. La început, lumea se uita la el cu mirare, apoi au crezut cã probabil este nebun, dar dupã un timp au fost tot mai multi cei care l-au întrebat: Nu mã iei si pe mine? Si încetul cu încetul i s-au alãturat tot mai multi, pânã când cãruta a devenit neîncãpãtoare.
Exact acelasi efect dorim sã-l obtinem si noi cu scrierile din acest colt de paginã. Sã ne urcãm tot mai multi în cãruta imaginarã a comunitãtii noastre si sã mergem în aceeasi directie. Tinta noastrã comunã sã fie: limba, cultura, traditiile, obiceiurile, valorile românesti. În timp ce stãm în aceeasi cãrutã putem sã dezbatem, sã confruntãm idei, sã polemizãm. Sã vorbim sincer despre probleme vitale pentru viitorul nationalitãtii noastre. Iar pânã atunci eu oricum voi continua sã scriu.
Eva Iova, Foaia Romaneasca, Jula, Ungaria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu